Simfonia complexelor

Concret, concert, complex
~ Concertul de complexe concrete, concertul complex~


"E o liniste zadarnica. Camera se tine strans legata de ceva ce nu imi dau seama. Obscuritate? Liniste? Toate astea? Of, ma doare capul, e prea mult zgomot si prea multa liniste sufocanta! Nu mai suport, ma simt ca un mort in cosciug, ma simt ca un nimic ce e pe cale sa evolueze in ceva ce nu cunoaste. Ma tem de acest "ceva". Nu inteleg, nu mai inteleg! Cine naiba sunt acum? Paream cineva sau...sau nu? Nu imi amintesc, nu inteleg, ma tem! Ce-i cu mine? Candva eram o maestra a controlului si acum? Acum uitate la mine sunt un purice temator! Trebuie sa ies deaici! Dar... unde e aici? Ce e aici? Sau mai bine unde, ce si de ce sunt, "aici"? Of, la naiba! Nu am timp, nu am timp sa gandesc sau sa ma misc, ceva vine spre mine si ma tem de acel ceva. Nu stiu ce e, mi-e teama, am nevoie de ajutor, dar..dar de la cine? O nu! E prea aproape, mult prea aprope. "
Nu pot vorbi, nu ma pot misca, nu pot face nimic!
"Ajutor, nu, nu pot striga dupa ajutor. Ce..e asta? Cine sunt aceste lucruri, defapt acest lucru? Nu inteleg. Mi-e atat de teama, nu pot face ceva! Sunt intepenita. La naiba! "
Imi simt gura deschizandu-se larg, incercand sa scoata afara acele suntete pline de repulsie, teama, pline de orice sentiment imi apartine sau a aprtinut minti, sufletului, corpului meu. Simt ochii retragandu-se din oribite, aud teama cum se rasfrange asupra mea in timp ce vad acest val coplesitor de negru, de mare, aruncandu-se asupra mea. Nu! Ma inec, in ce? Nu e apa, nu e decat un simplu nimic, dar ma inec in el.
"Am nevoie de ajutor, dar nu e nimic, nu pot face nimic sa ma salvez, ma simt ostenita si ma inec."
Corpul imi cade fara vlaga, iar plamani mei raman fara aer? Nu, e aer dar e putin, e imbaxit de ceva, miroase a...a.. complex? Da, inteleg acum, ma inec intr-un complex bine plasat intr-un val de ura
"Inteleg"
-Dra ? O voce salvatoare, inalta dar salvatoare ma trezeste la viata din ceva ce nu cunosc. O raza puternica imi orbeste raza vizuala, acum realizez ca am ochii deschisi
-Dra Francesca sedinta s-a terminat va puteti trezi.
Ma doare capul, insa aud foarte fin aerul ce se intretaie in momentul in care corpul meu se ridica. Privesc atent fiinta mladioasa din fata mea, ochii mici, scufundati in cearcane ma privesc atenti si speriati
-Dra psiholog, ce este? Femeia ma privea in continuare ingrijorata
-Pentru Dumnezeu ! Credeam ca vei muri acolo! Renunt!
Am privit-o surprinsa pe femeia isterica
-Nu inteleg!
-Nu intelegi? Iti voi explica scurt: te imbraci si pleci, dar nu te mai intorci aici!
Am privit-o ironica pe femeie, nu intelegeam de ce insa am facut cea ce mi-a cerut, daca asa se simtea linistita, cine eram eu sa ma opun?
Totusi, simt ca ceva s-a trezit in mine acum, nu inteleg ce. Ori, e frigul pe care il simte corpul meu obosit? Mh nu cred, e ceva mai mult, imi e teama de ceva. E ceva ciudat, ceva ce ma macina mai mult decat ar fii normal. E ceva ce ma urmareste dintr-o departare nebuloasa, dintr-o sera a fantazmelor cenusi pe care eu inca nu le ating, mai bine zis mintea mea nu le atinge. Sunt prea indepartate.
Ceva, cineva sau orice: e, a fost si va fii probabil de acum in colo, s-a trezit in mine, nu stiu ce si nu inteleg exact, dar probabil voi afla si sincer imi e groaza de asta, mult prea groaza. De ce era asa ingrijorata femeie?De ce sunt eu atat de ingrijoarata? De ce mi-a interzis sa o mai vad? Ah! Capul meu. Nu inteleg dar ma doare, e prea mult, se trezeste ceva si ma tem!

~va urma~
Off: stiu ca e foarte scurt, insa astept pareri..